Sunt un mediator cu puţină experienţă, dar cu mari satisfacţii profesionale. Avem nevoie să ne încărcăm cu lucrurile pozitive la care suntem părtaşi şi să nu le ţinem doar pentru noi. De aceea vreau să ne bucurăm că suntem mediatori. Doresc să împărtaşesc cu voi o bucurie recentă.

În cursul lunii aprilie am primit de la o doamnă tânără, educată şi frumoasă o solicitare de mediere prin care dorea să ajungă la o înţelegere cu soţul ei de a pune capăt căsniciei din care a rezultat un băieţel (care avea doar un an). Soţul a greşit, iar în sufletul ei se dă o luptă între iertare, uitare şi divorţ. 

Am urmat procedurile obişnuite, am avut o întâlnire cu soţul care mi-a spus că îşi iubeşte soţia, nu doreşte să divorţeze, nu a greşit şi nu se simte responsbil de nefericirea soţiei sale.

Am înţeles punctul lui de vedere, dar am ajuns la copilaş unde mi-a fost dificil să mai înţeleg.

Mi-a relatat detaşat că mama le face pe toate şi poate acoperi tot ce înseamnă nevoile copilului lor. Un copil teoretic cu doi părinţi, dar practic cu unul singur - cam aşa erau lucrurile între ei.

Totodată mi-am dat seama că au uitat să mai fie soţi din momentul în care au devenit părinţi, iar tatăl nu îşi cunoştea prea bine atribuţiile de părinte. Am discutat cu el despre importanţa tatălui în viaţa copilului, activităţile lor comune (care nu o implică pe mamă), despre vocea tatălui în sufletul copilului. 

Discuţia a avut ecou, mama fiind încântată de rezultate, tatăl începea să observe copilaşul din casa lor. Deja lucrurile dintre ei se îndreptau într-o direcţie bună! Le-am propus o perioadă de probă sub nişte condiţii stabilite de ei pentru a reînnoda încetul cu încetul relaţiile. Au plecat în concediu (ceea ce nu se mai întâmplase de 2 ani), au achiziţionat împreună diverse lucruri, se sfătuiau, comunicau, se vedeau unul pe celălalt.

Din păcate, doamna nu reuşea să treacă hopul definitiv al iertării (chiar dacă trecuseră aproximativ trei luni de când făcea eforturi în acest sens) mi-a cerut să continui procedura spre a incheia un acord de mediere cu soţul său şi a pune capăt căsniciei. Ambii au fost de acord să termine ce au început.

Au venit însoţiţi de copilaş (nu au avut cu cine să-l lase acasă) au stabilit toate aspectele (nume, plan parental, contribuţie e.t.c.), au semnat şi au plecat să depună acordul la judecătorie.

Pe tot parcusul întâlnirilor şi convorbirilor le-am subliniat faptul că oricând pot să se întoarcă la statutul de soţi. Chiar dacă au semnat un acord la mine în birou, chiar dacă au o hotărâre dată de instanţa de judecată nu înseamnă că ei nu se pot răzgândi şi nu pot alcătui din nou o familie.

Vine ziua procesului, mă sună doamna să ma roage să nu fiu dezamăgită şi să-mi mulţumească pentru tot.

S-au împăcat în camera de consiliu în numai trei minute! Acolo, în camera de consiliul s-a produs “declicul”, amintindu-şi că pot oricând să oprească procedura.

Iată că au reuşit! Doamna mi-a spus ca în acea cameră şi-au dat seama că vor să meargă mai departe alături, că vor lupta în continuare pentru o căsnicie bazată pe dragoste, încredre şi transparenţă aşa cum şi-au dorit de când s-au cunoscut.

Sunt mândră de ei, de amândoi, că au avut până la urmă puterea şi înţelepciunea să ia cea mai bună hotărâre. Pentru mine decizia lor valorează enorm de mult.

Vă mulţumesc, dragii mei! Mi-aţi arătat încă o dată că un mediator este şi om.

Nu-mi este ruşine să cer sfaturi de la colegi cu mai multă experienţă, nu-mi este ruşine să întreb un avocat atunci când am îndoieli şi nu-mi este ruşine nici să redeschid tratate, cărţi sau alte materiale ajutătoare în profesia de mediator.

 

Mediator, Elena Panţiru

Pentru a lasa un comentariu va rugam sa va inregistrati

Go to top