Am avut un vis….

De când am anunţat intenţia de a candida pentru un loc în Consilul de Mediere, viaţa mea s-a schimbat brusc. De luni până azi, am vorbit peste 20 ore la telefon, am răspuns la peste 250 de întrebări, am comentat zeci de postări la probleme legate de mediere iar alte zeci de mesaje asteaptă să le raspund ... 

 

Aseară, am fost –între 17,30-21,00 la masa rotundă organizată de colegul Dragoş Rădulescu pe problema organizării profesiei de mediator la Univesitatea Cantemir. După atâtea activităţi, în mintea mea nu mai este loc de altceva în afară de… mediere. Atat în drumul spre casă, la masă şi, înainte de culcare, am încercat să găsesc rapid acel ,,ceva” cerut cu insistenţă de cele mai puternice voci pe care le-am auzit în aceste zile, în timp ce eu încercam să explic meticulos oferta şi programul meu: lasă-ne cu astea noi vrem ,,mecanismul” prin care, de mâine, mediatorii să aibă clienţi în birou! Ne spui scurt: îl ai sau nu?

Mi-am imaginat un ansamblu de scripeţi cu nişte lanţuri care trebuiau trase de mai mulţi dar, imediat îmi venea în minte imaginea colegului Constantin Vasile Grosu care clătina din cap, neîncrezător: e prea greu, e clar, nu te pricepi! 

Am ,,inventat” pe loc o manetă care, odata trasă în jos, ar fi adus şi mai mulţi clienţi numai că, tot multe mâini trebuiau să tragă şi de asta …. Imaginea severă a colegului Paul Aghiniţă a decretat intransigent: m-am lămurit, lasă-l pe altul…

Într-un ultim moment de efort şi inspiraţie am mai  făcut un buton: rotund, verde, era şi frumos dar nici acesta nu pornea doar la apăsarea unui singur deget… Chipul zâmbitor al amicului Călin Cătălin Chiriţă îmi spunea, îngăduitor: mai caută…

Am adormit…. Se făcea că eram la Zoo Băneasa iar în faţa mea stătea  ţăranul din Moromeţii lui Preda care, ajuns pentru prima dată într-un asemea loc,  vede o girafă: s-a uitat la ea o zi întreagă, încremenit, şi nu se mai sătura văzând-o cum ajunge ea cu botul prin vârfurile copacilor. După ce o contemplă  fascinat şi stupefiat preţ de câteva ceasuri, a clătinat din cap şi a exclamat  hotărât: Aşa ceva nu există !

Am continuat să caut… visul m-a purtat până în secţia de prototipuri a întreprinderii de maşini-unelte şi agregate unde, în anul 1978, am îmbrăcat salopeta de muncitor. Mă uitam cu atenţie la mulţimea de freze, maşini de rectificat, strungul carusel şi macaraua/pod rulant dar… nimic nu se potrivea cu ce mi se cerea mie. La un moment dat, în faţa mea a apărut Nea Gică Piticul, primul meu ,,meşter” de la care am învăţat meserie, care mi-a spus: Nu găseşti aici ce-ţi trebuie ţie, vino cu mine! L-am urmat, fără să comentez. Aveam încredere că este un om care ştie întotdeauna ce face şi-mi aminteam că primele, şi cele mai importante lecţii de viaţă (însoţite, uneori, de duioase atingeri după ceafă şi câte un energic şut în partea dorsală) de la el le-am primit. Am sărit gardul în uzina vecină, 23 August, şi am ajuns în secţia de locomotive.  M-a dus în faţa unui panou uriaş pe care era montat, la scară marită, un mecanism complicat. L-am recunoscut: era ansamblul ,,bielă-manivelă” (un dispozitiv tehnic) conectat la roțile unei  locomotive.  Cred că le ştiţi, sunt acele roți de tracțiune legate între ele cu biele de cuplare… M-am uitat lung la Piticu iar acesta, fără să clipească, a spus ,,de asta aveţi voi nevoie” după care s-a topit … M-am şters la ochi şi m-am apropiat de cele 2 roţi legate între ele şi am citit: pe una scria ,,Mediere” iar pe cealaltă ,,Societate & clienţi”  Am rămas mut: al dracu Piticu, de unde ştia el ce-mi trebuie mie?... în 1978, nici nu auzisem de mediere…

Am încercat să pun în mişcare mecanismul. Învârteam de o roată dar, cealaltă, ori stătea pe loc, ori o lua în sens invers. Am tot încercat, am tras, am împins, am transpirat dar, nimic… Nu înţelegeam ce se întâmpla  iar Piticul… plecase.

La un moment dat, m-am uitat în spatele panoului: acolo erau câţiva zdrahoni cu cagule şi combinezoane negre, pline de unsoare, care trăgeau de roata care nu mergea… am încercat să citesc  ce scria pe combinezoane dar n-am înţeles prea bine, erau doar nişte litere, aproape şterse: cdm, sc. de form, … I-am rugat frumos să mă lase să-mi fac treaba spunându-le că nu este bine ce fac. Mi-au răspuns,  râzându-mi în nas: cine eşti tu de vrei să mişti roata, nu stii că asta este jucăria noastră?  Le-am spus că roţile acelea trebuie să se învârtă pentru mii, zeci de mii de oameni, m-am rugat, am ţipat la ei dar … degeaba. Doar mă priveau impasibili, cu un rânjet de satisfacţie, tolăniţi pe nişte saci mari…

În timp ce căutam cu înfrigurare o soluţie, dintr-o dată, i-am văzut că se uită speriaţi undeva, în spatele meu, după care, fară să mai spună ceva, s-au ridicat şi au luat-o la fugă, care-n cotro…

M-am întors, plin de uimire, şi am văzut un grup mare de oameni cu chipuri luminoase, îmbrăcaţi în salopete albastre şi curate care  stăteau  grupaţi în spatele meu, cu pumnii strânşi şi cu privirea fermă. Pe salopetele lor scria simplu şi  clar: MEDIATORI.

Împreună cu ei am împins, uşor,  roata Medierii, aceasta s-a mişcat imediat, după care, ambele  roţi au început să se învârtă la fel, în linişte şi în aceeaşi direcţie: tic-tac, tic-tac, tic-tac ….

M-am trezit brusc şi am verificat să văd pe ce lume sunt … eram în pat iar în faţa mea am recunoscut, aievea, un chip. Era al doamnei  Eleanor Roosevelt care, m-a întrebat zâmbind dacă mai ţin minte mesajul anului 2014? Am văzut apoi că ţinea în mână un cartonaş pe care scria: „Viitorul le aparține celor care cred în frumusețea visurilor lor.”

 

Ion Constantin

Mediator, candidat la functia de membru in Consiliul de Mediere

Go to top