”Mana intinsa care nu spune o poveste nu primeste voturi”

Medierea este o profesie de credinţă şi este nevoie de har şi multă perseverenţă ca să poţi face performanţă.

Iubesc oamenii, mă fascinează poveştile lor de viaţă şi simt o bucurie imensă atunci când pot să-i ajut să găsească o soluţie la problemele lor.Din aceste motive am ales medierea.

 

Povestea mea legată de mediere a început în iarna anului 2008, când, în microbuzul Bucureşti - Târgovişte, un tânăr avocat, cu mult entuziasm, mi-a relatat că urmează un curs de formare a mediatorilor, o profesie nouă care, spunea el, “va revoluţiona lumea justiţiei”. Entuziasmul lui mi-a trezit interesul, am început să mă documentez şi în timp ce aflam noi amănunte mi-am dat seama că îmi doresc din tot sufletul să lucrez în acest domeniu, că medierea este o profesie care îmi vine ca o mănuşă.

În vara anului 2010 am reuşit să mă pensionez la cerere, cu intenţia declarată să practic medierea. Cum Dumnezeu lucrează, exact în ziua în care mă întorceam acasă cu decizia de pensie, am aflat de un curs de formare iniţială în mediere, organizat în Târgovişte. Am urmat cursul cu mult interes şi imediat ce am primit adeverinţa de absolvire am iniţiat demersurile de autorizare, care s-au finalizat abia în mai 2011.

Până la primirea autorizaţiei de funcţionare am închiriat un spaţiu în imediata apropiere  a Judecătoriei Târgovişte, pe care l-am amenajat cu mult drag, punând un strop din sufletul meu în fiecare obiect.

În paralel, împreună cu fratele meu (pe care l-am convins că medierea este o profesie de viitor), am deschis un birou, la “noi acasă”, în  comuna Slobozia, judeţul Argeş, cu dorinţa de a duce un plus de bine în zona noastră natală, dar şi cu gândul, mai puţin mărturisit, de a fi amândoi o dată pe săptămână (sâmbăta avem program de lucru) lângă mama noastră.

În perioada de pregătire am confectionat în regie proprie, circa o mie cinci sute de flyere pe care le-am distribuit în toate localităţile din zona noastră de interes şi o sută de afişe pe care le-am lipit în toate staţiile de autobuz pe ruta Târgovişte – Slobozia. De asemenea, am stat, personal, de vorbă cu toţi primarii, secretarii şi asistenţii sociali din zona de sud a judeţelor Dâmboviţa şi Argeş, cei mai mulţi manifestând deschidere faţă de tânăra profesie.

 

Rezultatele nu au întârziat să apară, primul client a venit la biroul din Argeş, la trei săptâmâni de la deschidere. Era o zi frumoasă de vară, când un bărbat, trecut de 70 de ani, dintr-o localitate învecinată, a bătut timid la uşa biroului noastru. Nea Gheorghiţă, căci despre el este vorba, mi-a povestit cu ochii în lacrimi că se judeca de circa un an cu rudele soţiei decedate, pentru casa în care locuieşte şi terenul aferent. “Doamna Rodica, eu vă ştiu de când eraţi la liceu şi apoi la şcoala militară – mi-a spus nea Gheorghiţă – ştiu cine sunteţi şi am venit să mă ajutaţi. Eu şi soţia mea am cumpărat cu banii de pe un apartament din Bucureşti această casă. Noi am plătit celorlalte rude atât cât au cerut pentru partea lor, mai mult i-am ajutat de fiecare dată cu cât am putut, pentru că noi nu am avut copii, copiii lor au fost ca şi copiii noştrii şi acum vor să-mi ia casa şi să mă ducă la azil, pe motivul că a fost casa părinţilor soţiei. Eu am refăcut casa. Soţia mea, Dumnezeu să o ierte, nu a avut serviciu. Eu am muncit toată viaţa şi acum, la bătrâneţe, să ajung pe drumuri? Vă rog să mă ajutaţi! Ştiu că dumneavoastră puteţi să mă ajutaţi!”. Aşa a început primul meu caz de mediere.

Şedinţa a avut loc peste două săptămâni, timp în care eu şi fratele meu am desfăşurat o intensă activitate de convingere a celorlalte cinci părţi să participe la mediere, aceştia fiind deosebit de reticenţi şi manifestănd ostilitate la primirea invitaţiei. În afara conflictului în sine, cazul mai avea un element de dificultate, în sensul că  una dintre părţi era imobilizată la pat şi a fost nevoie să dea o procură specială unui membru al familiei.

Şedinţa de mediere (am intrat în co-mediere cu fratele meu) s-a finalizat cu un acord, prin care părţile au convenit ca soţul supravieţuitor să primească întreaga masă succesorală, iar rudele defunctei să fie despăgubite cu diferite sume de bani. Acordul de Mediere a fost încuviinţat la primul termen de judecată (la circa 10 zile de la data şedinţei de mediere) de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi în baza cererii părţilor instanţa a dispus restituirea taxei de timbru.

Acest prim caz mi-a dat încredere şi a atras clientelă, nea Gheorghiţă devenind unul dintre promotorii noştri.

Din acest caz am învăţat că fiecare mediere trebuie pregătită cu multă grijă; părţile trebuie să fie contactate personal; medierea nu se face numai în sala destinată acestei activităţi, ci şi când părţile se află în biroul de aşteptare (în cadrul sesiunilor separate de lucru), când acestea sunt mai relaxate; în cazurile dificile, este bine, să se practice  comedierea.

 

O altă speţă interesantă se referă la un dosar penal, aflat pe rolul Judecătoriei Costeşti, Acordul de Mediere fiind încuviinţat în data de 06 octombrie 2011.

La sfârşitul lunii septembrie 2011, am fost contactată telefonic de un cetăţean din comuna Slobozia - Argeş, care mi-a relatat că, în urmă cu un an şi jumătate, fiul său (minor la data respectivă), fiind la discotecă a avut o altercaţie cu  un tânăr, l-a lovit cu palma în zona capului, cauzându-i leziuni traumatice, care au necesitat 25 de zile de vindecare. În perioada cât cazul s-a aflat în atenţia poliţiei şi parchetului s-a încercat în repetate rânduri împăcarea părţilor, dar de fiecare dată fără rezultat, victima refuzând orice dialog.

Motivaţia mea pentru sprijinirea părţilor în găsirea unei soluţii pe deplin convenabile era destul de mare, în sensul că era primul caz penal în care intram ca mediator, iar pe de altă parte întâmplarea făcea ca să-i cunosc pe părinţii celor doi tineri.

Am ales să contactez părinţii  victimei şi să încerc să-i conving că este bine ca fiul lor să-şi soluţioneze conflictul prin mediere, unde are controlul asupra deciziei finale şi nu prin judecată, unde hotărârea este dată de o terţă persoană, rezultatul fiind incert şi nimeni nu poate aprecia peste cât timp.

Demersul meu a fost încununat de succes, partea vătămată a fost de acord, ca alături de tatăl său, să participe la şedinta de mediere. În cadrul şedinţei, părţile au ajuns la un acord (prin care s-a convenit achitarea costurilor de spitalizare şi a celor aferente actului medical, iar pe viitor dacă boala recidivează făptuitorul înţelege să contribuie la cheltuielile efectuate în vederea însănătoşirii), care a fost înaintat Judecătoriei Costeşti, instanţa desemnată reţinând următoarele: “La dosarul cauzei a fost depus acordul de mediere din data de 01.10.2011, încheiat între inculpat şi partea vătămată, din care reiese că s-au împăcat şi nu mai au nici un fel de pretenţii materiale sau morale unul faţă de celălalt. În aceste condiţii, instanţa urmează ca în temeiul art.11, pct. 2, lit.b Cpp, rap. La art. 10, alin 1, lit. H, Cpp să înceteze procesul penal privind pe inculpatul R.I.A., ca urmare a intervenirii acordului de mediere între părţi.”

 

Un caz aparte, privind relaţiile de familie(familia extinsă) am reuşit să-l mediez cu succes într-o comună dâmboviţeană, rezultatul fiind surprinzător, ceea ce întăreşte un principiu învăţat la cursul de iniţiere că mediatorul nu trebuie să vină cu soluţii pentru părţi , ci să le sprijine în găsirea acestora.

În prima zi de joi din anul 2012, în biroul pus la dispoziţie de Primăria Vişina (în baza unui protocol de colaborare, încheiat pe termen determinat), a intrat o femeie tânără, îmbrăcată foarte subţire pentru vremea de afară şi în papuci, care mi-a relatat că soţul ei a decedat în urmă cu o lună şi la parastasul de 3 săptămâni, unul dintre cumnaţi a agresat-o fizic şi verbal, situaţie în care împreună cu cei doi copii (unul de 7 ani şi celălalt de 3 ani) a plecat de acasa la fratele ei, fără să-şi ia haine sau alte lucruri de trebuinţă.

Din discuţie a rezultat că, împreună cu soţul, a ridicat o construcţie cu 2 camere şi un grajd pe terenul aparţinând soacrei, în aceeaşi curte convieţuind alţi 5 cumnaţi.

În această situaţie, cea în cauză considera că nu poate să mai convieţuiască împreună cu rudele soţului decedat şi a solicitat o mediere cu soacra şi cumnaţii pentru a reuşi să intre în locuinţă şi să ia lucrurile personale, animale şi o parte din cereale.

După lungi discuţii cu soacra şi cumnaţii solicitantei, care erau reticenţi la ideea organizării unei şedinţe de mediere, am reuşit să-i conving să parcurgă această procedură.

Spre surprinderea mea, după o sesiune comună (în care am avut senzaţia că sare primăria în aer) şi trei sesiuni separate, cumnatul care aplicase „măsurile de corecţie” a venit cu ideea salvatoare (acceptată la final de toţi participanţii), respectiv: solicitanta să se întoarcă în casa ridicată împreună cu soţul decedat; soacra s-a obligat să doneze celor doi copii minori 200 mp teren (pe care se află casa, grajdul şi o gradină de zarzavat); parţile s-au obligat să împrejmuiască terenul prin contribuţie comună; soacra şi cumnaţii s-au obligat să respecte dreptul de proprietate al solicitantei cu privire la terenul donat; părţile au convenit ca minorul de 7 ani să fie supravegheat şi îngrijit atât de mama sa , cat şi de cumnatul care a iniţiat conflictul, în sensulcă minorul va rămâneîn continuare în casa unde locuieşte mama sa, dar hainele şi cele necesare traiului vor fi asigurate de unchiul său, care are dreptul să-l controleze la şcoală şi care va decide împreună cu mama în tot ceea ce îl priveşte.

Acordul de Medierenu a fost înaintat spre autentificare şi nici spre încuviinţare unei instanţe de judecată, însă a fost pus în aplicare şi, din datele pe care le deţin, până la această oră, părţile au respectat înţelegerea. Menţionez că medierea s-a efectuat pro-bono.

 

Am ales să prezint cele trei speţe pentru că au marcat evoluţia mea ca mediator (primul client, primul caz penal şi medierea cu soluţia cea mai imprevizibilă), pentru gradul ridicat de încredere cu care am fost investită, emoţiile pe care le-am trăit şi am reuşit să le ţin sub control şi starea  de bine, de mulţumire pe care am avut-o atunci când am văzut în ochii clienţilor mei acea licărire de mulţumire. Sunt aspecte care nu pot fi date uitării, cu toate că în cei patru ani de activitate, în cele aproximativ 300 de medieri în care am intrat, am reuşit să sprijin părţile în găsirea unor soluţii la cazuri cu un grad de dificultate sporit şi cu onorarii substanţiale.

 

Privitor la relaţia mediator – părţi, am încercat întotdeuna să vin în sprijinul clienţilor mei, i-am sfătuit atunci când legislaţia a permis să solicite restituirea taxei de timbru plătită pentru investirea instanţei şi în funcţie de starea materială să formuleze cereri de ajutor public judiciar pentru plata onorariului mediatorului (prima cerere de acest fel fiind soluţionată de Judecătoria Găeşti, în anul 2012, într-un dosar privitor la „divorţ cu copii”).

 

Probabil că cei care au citit până aici povestea mea privind medierea, cred că a curs în permanenţă lapte şi miere, lucrurile nu sunt tocmai aşa. A fost nevoie de multă muncă şi ingeniozitate pentru ca uşa biroului meu să fie deschisă, iar părţile să fie de acord să participe la şedinţa de mediere.

Pe de altă parte nici relaţionarea cu instituţiile şi autorităţile a căror activitate se interferează cu medierea nu a fost uşoară. Dacă la Judecătoria Costeşti (judeţul Argeş) am găsit magistraţi care au manifestat din prima clipă deschidere către tânăra instituţie, nu acelaşi lucru se poate spune despre instanţele şi autorităţile dâmboviţene. Pentru că medierea în 2011 era insuficient promovată şi uneori greşit receptată, eu şi colegii mei mediatori ne-am confruntat cu uşi închise, cu atacuri nemeritate din partea altor profesii (inclusiv pe posturi de televiziune locale) şi multe alte greutăţi.

Astăzi medierea este încurajată de instituţiile şi autorităţile din judeţul Dâmboviţa, colaborăm cu practicienii altor profesii, însă acest lucru s-a făcut în timp, prin organizare şi punând în fiecare zi câte o caramidă la construcţia numită MEDIERE.

 

Ceea ce am vrut să transmit prin povestea mea este că se poate face mediere în România, cu condiţia ca mediatorii să fie bine pregătiţi, să practice cu credinţă această nobilă profesie, iar Consiliul de Mediere să lupte pentru consolidarea şi promovarea instituţiei.

 

Mediator,

Vlaicu Rodica

 

 

 

 

Go to top